Stiti cine sunteti?

Fiica mea este foarte confuza in momente in care ma surprinde contempland. Cred ca am trecut de foarte multe ori deja cu ea prin explicatia pentru contemplare, dar pana la urma nu are decat 6 ani, asa ca are dreptul sa ramana confuza pentru inca o vreme, cand vine vorba despre astfel de concepte. Dar intrebarile ei repetate m-au invatat ceva despre mine: imi place foarte mult sa contemplu. Inca de cand eram copil, imi placea foarte mult sa privesc in zare, sa privesc in jur, in liniste, sa privesc oamenii si sa ii observ, atat, doar sa ii observ. Probabil, un mecanism de a intelege dinamica relatiilor intre oameni, pentru ca sinele meu sa reuseasca sa se pozitioneze in lume.

Pe masura ce am crescut, abilitatea aceasta nu m-a parasit, dar acum simt ca eu am cam parasit-o pe ea. Poate in incercarea perpetua de a ma pozitiona in lume, m-am pierdut in adaptare si am uitat sa contemplu. A fost un moment in timp, totusi, cand abilitatea a fost mai puternica decat mine si mecanismele mele de aparare si, in acel moment, mi-a deschis ochii asupra unor oameni deosebiti, unor oameni in preajma carora vroiam sa fiu permanent, despre care vedeam ca ma vad si ca ma inteleg, asa cum si eu ii vedeam si ii intelegeam pe ei. Ii admiram si ii admir in continuare, le cautam si le caut in continuare compania, pentru ca imi place sa invat de la ei si pentru ca imi place ca imi permit sa ma simt libera in timp ce ma fac sa simt ca apartin unui ceva mai mare decat mine insami. Cand i-am descoperit pe ei, in sfarsit nu mai eram singura, nu mai eram altfel, apartineam si am redevenit normala.

Singurul mic inconvenient este ca ei nu stiu asta, nu stiu despre ei insisi ca au aceasta putere si nu stiu ca eu ii vad pe toti, uniti, ca o comunitate, ca simt ca apartin comunitatii lor, pe care ei o formeaza fara sa realizeze. Nu isi dau seama ca sunt modele de urmat pentru toate generatiile, nu doar cele mai tinere decat ei.

Vreme indelungata am cautat ce anume ii face sa fie o comunitate, si totusi este atat de subtil si diafan, incat ei insisi nu o realizeaza. Ca sa citez o prietena, ce este acel ceva pe care mereu l-au simtit diferit, altfel, cumva, dar pe care nu reusesc sa il verbalizeze, desi cu totii il simt. Cu totii apartin generatiei de romani, care, in timpul Revolutiei din 1989, erau la varsta adolescentei. Ati auzit pe cineva povestind despre el insusi: “pai eu am fost adolescent in ‘89” sau “si eu am fost adolescent in ‘89”. Cred ca acesta este elementul care ii leaga. Prea dureros ca sa vorbesti deschis, constient si asumat despre el, dar atat de special, in acelasi timp, incat parca isi doresc sa il pastreze doar pentru ei.

Increderea se castiga, adevarat, insa in egala masura se acorda. Pentru ca, atunci cand nu o acordam celorlalti, refuzam sa riscam si sa experimentam si atunci suntem in pericol sa nu mai evoluam, sa nu mai traim – ci doar sa supravietuim- si, cel mai important, sa nu mai simtim. Deci, absenta celorlalti, si a increderii noastre in ceilalti, ne face pe noi versiuni mai putin bune. Probabil, una dintre dilemele mari ale omenirii: suntem mai buni singuri sau impreuna?

Dragi romani, care ati trait revolutia din 1989 in vremea adolescentei, eu cred ca suntem mai buni impreuna, ca ne nastem fiinte sociale care se asteapta la cultura, iar acea cultura pe care o asteptam contine obligatoriu o comunitate careia ii apartinem. In prima parte a vietii ne dorim autonomie, ne dorim sa putem face singuri tot felul de lucruri care sa ne permita sa ne simtim complete, insa ne simtim cu adevarat completi abia cand descoperim posibilitatea de a oferi altora tot ceea ce am dobandit prin dorinta de autonomie. Atunci cand valoarea noastra intrinseca este o parte esentiala a puzzle-ului ce reprezinta ceva mai mare decat noi.

Imi doresc sa aflati cine sunteti, vreau sa va cunoasteti si vreau sa va cunoasca toata lumea. Efervescenta sociala de care ati avut parte in 1989 v-a marcat existenta in feluri in care v-a facut remarcabili, trebuie sa stiti asta si trebuie sa aratati ca stiti asta si vreau sa spunem intregii Romanii, impreuna, ca acum stiti ca sunteti remarcabili si ca putem deveni o natiune remarcabila, impreuna, cu ajutorul vostru.